Istoricul ILSA

Introducere

Fabrica de textile care ulterior a devenit Industria Lânii Timișoara a fost înființată în 1906, când orașul Timișoara încă făcea parte din Imperiul Austro-Ungar.

În 1920, dupa semnarea Tratatului de la Trianon, Timișoara a devenit parte din România. Denumirea oficială a fabricii a fost schimbată din „Gyapjuipari Részvénytársaság” (în traducere literară: Industria Lânii Societate pe Acţiuni) în „Industria Lânii Societate Anonimă”, un nume care a generat faimosul acronim ILSA. În 1949, fabrica a fost redenumită „Industria Lânii Timișoara”, dar în pofida noului nume, vechiul acronim ILSA a dăinuit peste decenii.

ILSA Timișoara a fost una dintre cele mai cunoscute fabrici de textile din țară și, cu aproape două mii de lucrători, cel mai mare angajator al orașului. Fabrica avea o reputație de a ţine la bunăstarea angajaţilor. La iniţiativa lui Totis Rezsö (Rudolf), Directorul General al fabricii, și a soției sale, Stefania, ILSA a deschis o creşă pentru copiii angajaților lor, prima de acest fel în toată țara.

O bucată de teren situată chiar lângă fabrică a fost pusă la dispoziția angajaților pentru tenis, volei și alte activități sportive. Profitând de apropierea de râul Bega, fabrica a construit şi un hangar pentru bărci și docuri de canotaj care s-au dovedit a fi populare printre angajați. Tot în acea perioadă, la ILSA s-a înfiinţat prima echipă de handbal din ţară. Echipa de fotbal a fabricii a jucat mai mulți ani în a doua divizie a României. Fabrica avea și secţii de box, scrimă, tenis de masă, lupte, tir și altele.

Bazinul Igiena

Impunerea Timișoarei ca unul dintre cele mai puternice centre de înot și polo din țară a început in anii 1930-1932, la bazinul Igiena, situat pe strada Pestalozzi, vizavi de clădirile cunoscute pe atunci sub numele de Școala Normală de Băieţi (mai târziu Liceul Jean Louis Calderon) si Orfelinatul Gizella (mai târziu Facultatea de Chimie, Biologie si Geografie). Construit de militari cu mult înainte de Primul Război Mondial, bazinul avea o lungime non-standard de 38 de metri și era neobișnuit de îngust. În consecință, în cea mai mare parte a anilor 1930, campionatele orăşeneşti și regionale de nataţie s-au ţinut la Buziaş, orașul-stațiune învecinat, care dispunea de un bazin regulamentar de 25 de metri.

In acei ani, bazinul Igiena a devenit locul de naștere al câtorva cluburi de sporturi nautice, precum Rapid, Electrica, CFR si Kadima. In anul 1930, Kadima, un club polisportiv numit după cuvântul ebraic pentru "Înainte", l-a numit pe Schlosser Ferenc pe post de conducător al secției de înot. Un inginer de profesie, Schlosser a inițiat imediat o campanie de recrutare care a reușit să atragă mulți tineri talentați.

În 1932, la invitația clubului Kadima, bazinul Igiena a găzduit înotătorii și jucătorii de polo de la MTK Budapesta, un club puternic care a surclasat pe tinerii sportivi timișoreni. Unul dintre cei mai buni jucători maghiari, și anume Ravasz Pal, va juca în curând un rol important în dezvoltarea sporturilor nautice din Timișoara.

Fabrica Înființează Secția de Înot și Polo pe Apă

Clubul de înot și polo pe apă al fabricii ILSA a fost înființat în 1933, sub conducerea a doi angajați ai fabricii, Sallai Ernö și Kürthy Ferenc. Fiind singura facilitate utilizabilă a orașului, bazinul Igiena a servit ca „terenul propriu” al noului club. Profitând de buna reputație a fabricii, noul club a reușit să atragă mulți dintre cei mai buni înotători din Timișoara.

In același an, Federația de Natație a Ungariei a început să repartizeze antrenori experimentați la diverse cluburi tinere din Ungaria, România și Slovacia, în dorința lor de a ridica nivelul natației în regiune. Faptul că Ravasz Pal era deja cunoscut în oraș, probabil că a contribuit la trimiterea sa la Timișoara.

Ravasz Pal, poreclit Hapsi, a fost un sportiv de nivel național atât la înot cât și la polo. Timp de mai mulți ani, a fost component al Naționalei B de polo a Ungariei. El a sosit la Timișoara în 1933 cu intenţia de a rămâne pe perioada verii, dar după un prim sezon de succes, și-a prelungit șederea până în 1938.

Prima participare a echipei de polo pe apă la campionatul național a avut loc în 1933 la Bucureşti. Condusă de jucătorul-antrenor Ravasz Pal, formația ILSA a inclus și portarul Bader Heinrich (Heini), Freund Emerich (Imre), Lusztig Laszlo, Molnar Endre (Enci), Balint Adalbert (Toto), Flesch Bandi (Bonzo), Fischer Dezső și Schaeffer. Echipa a terminat pe locul doi, în spatele echipei MSE Târgu Mureș. Jucând constant bine pe tot parcursul turneului, patru jucători de la ILSA (Bader, Molnar, Fischer și Freund) au devenit primii jucători din Timișoara care au fost selecționaţi în echipa națională a României. În anii care au urmat, Freund avea sa devină Secretarul General al Federației Române de Natație, iar Balint a condus echipa națională de polo a României la Olimpiada de la Roma.

Pâna la intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial și chiar și în timpul războiului, ILSA a participat la majoritatea campionatelor naționale de înot și polo. În acei ani, titlul de campion la polo se decerna după un scurt turneu care aduna la start cele mai bune echipe din țară. De mai multe ori, ILSA a fost foarte aproape de câștigarea titlului, cum a fost cazul în 1940, când a terminat la egalitate de puncte cu campioana CFR București, dar s-a clasat pe locul doi din cauza unui golaveraj inferior.

Primii campioni

Finala națională de nataţie din 1933 a produs primii campioni naționali ai Timișoarei, și anume Bohunitzky Laszlo, Sallai Zsuzsa, Püllök Jenő la stilul liber și Fischer Dezső la bras.

Bohunitzky Laszlo, poreclit Bohu, a fost unul dintre cei mai dominanți înotători și jucători de polo din acei ani. Inițial membru al echipelor de înot Rapid și CFR, s-a transferat la ILSA în anul 1934. Prima sa participare la o competiție oficială a avut loc în 1932. În anul următor a câștigat primul său titlu de campion naţional, şi mai multe au urmat. Cel mai bun an al lui Bohunitzky a fost 1940, când a câștigat toate cele patru probe de liber la finalele naționale (100, 200, 400 și 1500 de metri), o performanţă care a rămas neegalată. Rivalitatea sa cu coechipierul Püllök Jenő a continuat mulți ani și a produs o mulțime de curse palpitante. Cariera de polo pe apă a lui Bohunitzky a început la mijlocul anilor 1930, a continuat de-a lungul întregii perioade a Echipei de Aur (1946-1951) și s-a încheiat în 1953, când s-a retras din activitatea sportivă. După retragere, Bohunitzky a continuat să funcționeze ca antrenor, lucrând în primul rând cu copii mici.

Cea mai bună înotătoare din primii ani a fost Sallai Zsuzsa (Zsuska), fiica lui Sallai Ernö, președintele clubului. În 1933, concurând la București, Zsuska a câștigat cursa de 100 de metri liber, devenind astfel prima sportivă a clubului ILSA care a câștigat un titlu naţional. În cariera sa relativ scurtă, Sallai a câștigat un total de cinci titluri de campioană națională, toate în probe de stil liber cuprinse între 50 și 400 de metri.

În anul 1932, la vârsta de doisprezece ani, viitorul olimpic Norman Zoltan a început să se antreneze la bazinul Igiena. În 1933, s-a alăturat noii echipe ILSA, unde în scurt timp a devenit un portar remarcabil. În anul 1938 a fost selecționat pentru prima oară în echipa națională de polo a României.

Sterbenz Adalbert care mai târziu avea să devină golgheterul polo-ului românesc, și-a început cariera sportivă tot la bazinul Igiena. La scurt timp după ce a devenit cunoscut pe plan național, și-a schimbat numele de familie din Sterbenz în Stănescu.

Reprezentând pe atunci echipa de înot Electrica, Püllök Jenő, un sportiv născut în Ungaria, a început să concureze în întâlnirile locale în 1932. Un an mai târziu, s-a transferat la noul club ILSA. Antrenându-se la bazinul Igiena sub îndrumarea lui Ravasz Pal, Püllök Jenő a devenit unul dintre cei mai puternici înotători de stil liber din România. Un concurent avid, a participat la nenumărate competiții de înot în toată țara și, până când s-a retras din înotul competițional, câştigase nouă titluri de campion național și stabilise numeroase recorduri naționale. Cariera lui Püllök ca jucător de polo pe apă s-a desfășurat în paralel cu cea de înotător. În anul 1938, a fost selecționat în echipa națională a României. Cariera sa sportivă s-a încheiat în Ungaria, unde a activat cu succes în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.

Cu sprijinul constant al presei timişorene, popularitatea înotului și a jocului de polo a crescut la niveluri neașteptate. O întâlnire de înot ținută în nocturnă la bazinul Igiena în vara anului 1934 a atras 1500 de spectatori, un număr care a copleșit organizatorii.

Trei timișoreni entuziaști, și anume Dr. Naschitz Istvan și angajații ILSA Sallai Ernö și Kürthy Ferenc, au lucrat neobosit pentru a ridica nivelul programelor de înot și polo ale clubului.

ILSA Construieşte un Bazin Nou

În absența unui bazin propriu, ILSA a continuat să se antreneze la Igiena. În general, circumstanțele nu erau favorabile, în primul rând din cauza limitelor de timp impuse de proprietarii bazinului.

Șirul de succese naționale al clubului ILSA care a început în 1933 s-a încheiat brusc în 1938, când bazinul Igiena s-a închis permanent. Ravasz Pal s‑a întors în Ungaria, unde și-a continuat cariera de antrenor și arbitru de polo. Neavând unde să se antreneze, sportivii de la ILSA au fost nevoiți să se retragă din toate competițiile, cu excepția lui Püllök Jenő care, dorind să rămână activ, s-a transferat pentru sezonul de vară la clubul bucureștean Viforul Dacia. Ca răspuns la această criză, conducerea fabricii a decis să construiască un bazin propriu.

Pentru a suplimenta fondurile disponibile pentru proiect, un grup de tineri angajați de la ILSA au inițiat o campanie de strângere de fonduri care consta în seri de dans și ceaiuri, organizate de două ori pe săptamână. Taxele de participare colectate la aceste evenimente au ajutat la finanțarea proiectului de construcție a bazinului.

Noul bazin a fost inaugurat sâmbătă, 1 iulie, 1939. Festivitățile au început la ora 9 seara, în nocturnă, și au continuat a doua zi. Sute de spectatori au urmarit întreceri de înot, precum și meciuri de polo pe apă în care localnicii au înfruntat echipa Viforul Dacia din București, considerată ca fiind cea mai puternică echipă din ţară la acea vreme. Printre câștigătorii probelor de înot s-au numărat Püllök Jenő, Bohunitzky Laszlo, Sterbenz Adalbert, Balint Adalbert, Herzl Magda și Balajti Pal.

Având o lungime de 33,33 metri, bazinul a corespuns cerinţelor oficiale și în scurt timp Timișoara și-a recâștigat poziția de unul dintre cele mai puternice centre de înot și polo din România.

Concursurile de înot și meciurile de polo erau întotdeauna bine promovate, ceea ce a permis amatorilor de sport ca de multe ori să umple gradenele bazinului până la refuz.

Majoritatea sportivilor ale căror cariere au fost întrerupte de închiderea bazinului Igiena şi-au reluat activităţile la noul bazin.

Postul de antrenor principal lăsat vacant de Ravasz Pal a fost ocupat de Freund Emerich, poreclit în limba maghiară Apaca. Un sportiv născut în Timișoara, Freund avea un puternic crez în disciplină și antrenamente intensive. Activ pe mai multe fronturi ca înotător, jucător de polo, antrenor, arbitru și mentor, competența lui Freund a fost un factor important pentru succesul clubului pe scena națională.

ILSA în Timpul Celui de-al Doilea Război Mondial

Activitățile sportive ale clubului ILSA au fost afectate în mod drastic de participarea României la cel de-al Doilea Război Mondial. La scurt timp după ce România s-a aliat cu Germania nazistă, angajații evrei ai fabricii, printre care mulți sportivi, au fost concediaţi sau retrogradaţi și li s-a interzis să participe la programele sportive ale clubului. Cu o echipă redusă numeric, ILSA a participat la campionatele naționale de înot și polo pe apă care s-au desfășurat în 1943 la București. Cu această ocazie, Bohunitzky Laszlo a dovedit încă o dată că era cel mai rapid înotător al României.

Profitând de faptul că deținea și cetățenia maghiară, Püllök Jenő, campionul de înot al clubului ILSA, s-a mutat în Ungaria, țara sa de baștină, unde a activat cu succes în perioada 1941-1944, ca membru al clubului Ujpesti Torna Egylet (UTE). Cu noul său club, Püllök a câștigat titluri de campion naţional atât la înot, cât și la polo pe apă. După război, Püllök s-a reântors la Timișoara, dar nu și-a mai reluat activitatea sportivă.

În anul 1945, la scurt timp după terminarea războiului, sportivii evrei ai clubului ILSA au fost cu toţii repuși în funcție.

Echipa de polo a clubului ILSA a fost reactivată imediat după sfârșitul războiului, dar fără a mai beneficia de serviciile antrenorului Freund Emerich, nou numit în funcția de Secretar General al Federației Române de Nataţie.

În vara anului 1945, echipa de polo a clubului ILSA a terminat pe locul doi la un turneu care deși a adunat la start cele mai bune echipe de polo din țară, nu a contat ca un campionat oficial.

Sosirea lui Török Gabor

Postul de antrenor rămas vacant după plecarea lui Freund la București avea să fie ocupat în curând de către Török Gabor, un sportiv în vârstă de 26 de ani, originar din Ungaria și care apăruse recent pe scena polo-ului din România.

De copil, Török Gabor s-a alăturat clubului sportiv Budapest Sportegyesület (BSE), unul dintre cele mai puternice cluburi din Ungaria. La vârsta de doisprezece ani era deja cotat ca fiind unul din cei mai buni înotători și poloiști tineri din Ungaria. În 1937, când încă nu împlinise vârsta de 20 de ani, Török a fost selecţionat în echipa națională de polo a Ungariei, o putere mondială. În anul următor, s-a transferat la puternicul club FTC Budapesta (Ferencvaros) unde a jucat cu succes până în 1942, când a fost nevoit să intre în armată. În perioada când a jucat la BSE și FTC, a dobândit și experiență internațională, atât ca înotător, cât și ca poloist. Török a reprezentat Ungaria și în competiții internaționale de înot în ape deschise (înot de fond).

După război, în luna mai a anului 1945, Török s-a aflat din nou în Budapesta, dar în loc de a-și continua cariera sportivă în Ungaria, a apărut pe neașteptate la Baia Mare, pe postul de antrenor-jucător al puțin cunoscutei echipe de polo a orașului. Motivele deciziei sale au rămas necunoscute.

Primele contacte ale lui Török cu ILSA au avut loc în vara anului 1945, la scurt timp după plecarea antrenorului Freund la București. Apreciind din prima clipă valoarea lui Török, Kürthy Ferenc, conducătorul secției de polo a clubului ILSA, i-a oferit noului sosit dublul rol de antrenor-jucător. Török a acceptat și a preluat conducerea echipei pentru sezonul următor. Impactul sosirii sale a fost imediat.

Echipa de Aur

Condusă de antrenorul și jucătorul Török Gabor, legendara Echipa de Aur, sau Arany Csapat așa cum se numea în limba maghiară, a câștigat primul ei campionat naţional în 1946. În meciul decisiv, ILSA a înfruntat-o pe Vasas (Ferar) Cluj. Jucând la București în fața a trei mii de spectatori, ILSA a câștigat în prelungiri cu scorul de 5-4, la capătul unui meci controversat. Așa a început șirul de șase titluri consecutive de campioană a României, echipa ILSA rămânând neânvinsă până în anul 1952.

În acei ani de succes, ILSA a beneficiat de un lot omogen care cuprindea mulți jucători experimentați (Török Gabor, Norman Zoltan, Retscher Adalbert, Balint Adalbert, Molnar Endre, Bohunitzky Laszlo şi Adalbert Stănescu-Sterbenz), precum și câțiva tineri talentați, ca de exemplu Weinreich Lazăr (Lali), Novak Jozsef, Octavian Iosim și portarul Gheorghe Moga.

În cei şase ani de dominaţie, nicio altă echipă nu a putut detrona ILSA, o formaţie care a îmbinat calităţile de lider şi dexteritatea lui Török, reflexele portarului Norman, viteza lui Novak, blocajele defensive ale lui Weinreich și instinctul de marcator al lui Sterbenz (Stănescu). Weinreich a fost şi un portar de calitate, capabil să joace în acest post ori de câte ori a fost solicitat. Mai mult decât atât, toți jucătorii au fost şi înotători buni, Iosim, Bohunitzky, Weinreich, Török, Sterbenz (Stănescu) și Balint, câștigând fiecare mai multe titluri de campioni naționali, în diferite probe de înot.

Au existat însă și critici, potrivit cărora echipa se baza prea mult pe forța fizică a lui Stănescu și mai puțin pe calitățile coechipierilor săi.

Jucând pe postul de centru fix și profitând de constituţia sa atletică, Sterbenz Adalbert, poreclit Ștubi, a fost golgheterul atât al echipei de club cât și al echipei naţionale. În anul 1946, înainte de prima sa ieşire în străinătate cu echipa naţională, autorităţile l-au anunțat că va primi paşaportul numai dacă işi va schimba numele său german într-unul românesc. Legenda spune că Sterbenz a deschis cartea de telefon și, fără a pierde prea mult timp, și-a ales numele de Stănescu.

În acei ani de succes, echipa ILSA constituia și scheletul echipei naţionale. La Jocurile Balcanice din 1947, în naţionala României figurau Norman, Török, Stănescu, Retscher, Novak şi Bohunitzky. Ultimii trei erau concomitent și în lotul de înot, alături de un alt sportiv de la ILSA, spatistul Octavian Iosim.

În anii următori, Adalbert Stănescu a continuat să fie cel mai eficace atacant din țară. Ca o recunoaştere a calităţilor sale, Stănescu a fost numit căpitanul şi purtătorul de drapel al echipei naţionale. La succesele echipei naţionale şi-a adus contribuţia cu 55 de goluri, în majoritate marcate de pe postul de centru fix.

Hoszpodar Zoltan, un înotător și jucător de polo de mare valoare din Arad, s-a transferat la ILSA pentru sezonul 1949, întărind astfel și mai mult poziția deja dominantă a echipelor de înot şi polo.

Echipa de Aur Pierde Jucători și Supremația

În anul 1948, o nouă echipă de polo numită PMB (Primăria Municipiului București), a atras câțiva din cei mai buni jucători din țară, oferindu-le servicii bine plătite la primărie precum și alte avantaje. Din cauza condițiilor grele de trai în anii de după război, câțiva jucători de la Târgu Mureș și Cluj, precum și Weinreich și Novak de la ILSA, s-au transferat la noul club. Deși PMB era o echipă puternică, ILSA a reușit să-și apere cu succes titlul de campioană a țării. Cât despre PMB, echipa a fost desființată după terminarea campionatului iar jucătorii s-au reântors la echipele lor originale.

În jurul anului 1949, Balint Adalbert, un jucător de bază al Echipei de Aur și fost campion național de înot, s-a transferat la București unde a făcut parte dintr-un grup restrâns de antrenori care se ocupa de înotătorii și jucătorii de polo cei mai buni din țară. În paralel, Balint a devenit și antrenorul principal al echipei CCA Bucureşti (Casa Centrală a Armatei), un nou club plin de resurse, aparţinând Ministerului Forţelor Armate.

Folosindu-se de influența pe care o avea, echipa CCA a început, în 1950, să racoleze jucători de la ILSA, când literalmente peste noapte, Hoszpodar Zoltan a devenit locotenent în armata română și a fost transferat la CCA. Cu toate acestea, ILSA a rămas destul de puternică, reușind în sezonul 1951 s-o înfrângă pe CCA de două ori, cu un scor cumulat de 18:7. În anul următor, CCA i-a recrutat pe Novak și Iosim, ambii de la ILSA, precum și încă câțiva jucători valoroși din Cluj și Târgu Mureș. Cu aceste transferuri, balanța de putere s-a înclinat în favoarea echipei CCA.

Seria de şase titluri consecutive de campioană a României cîştigate de ILSA și-a găsit sfârşitul în 1952, când echipa CCA Bucureşti a înfrânt ILSA de două ori, de fiecare dată cu scorul de 4:3. Ironia a făcut ca echipa care a detronat ILSA nu numai că era antrenată de Balint Adalbert, fostul jucător de la ILSA, dar avea în componenţa ei pe Novak Jozsef, Octavian Iosim şi Hoszpodar Zoltan, toţi trei provenind tot de la ILSA.

Faptul că Bucureştiul a devenit principala putere în polo-ul românesc se datoreşte în bună măsură faptului că cele două cluburi bucureştene, CCA și Dinamo, aparținând Ministerului Forţelor Armate și respectiv Ministerului de Interne, aveau modalităţi aproape nelimitate de a recruta cei mai buni jucători din ţară. ILSA a fost afectată în mod deosebit, pentru că în scurt timp a pierdut câţiva din cei mai valoroși jucători și antrenori pe care i-a avut, transferaţi cu toții definitiv la Bucureşti.

În toţi acești ani, Octavian Iosim a înscris 10 goluri în 13 întâlniri pentru echipa naţională, în timp ce Török Gabor şi-a adus contribuţia cu 19 goluri în numai 12 întâlniri.

În anul 1953, în semn de recunoaştere a rezultatelor pe care le-au realizat, Adalbert Stănescu, Norman Zoltan, Octavian Iosim, Retscher Adalbert, Török Gabor și Weinreich Lali au primit titlul onorific de Maestru al Sportului. Cinci decade mai târziu, Adalbert Stănescu a primit titlurile de Maestru Emerit al Sportului și Antrenor Emerit.

Primele Participări Olimpice (1952-1960)

HELSINKI (1952)
În 1952, echipa de polo pe apă a României a participat la Jocurile Olimpice de la Helsinki, Finlanda. Patru din cei opt jucători care au făcut lungul drum cu trenul la Helsinki proveneau de la ILSA: Norman Zoltan, Octavian Iosim, Hoszpodar Zoltan și Török Gabor, ultimul în calitate dublă de jucător şi antrenor. Cu toate că era încă la apogeul carierei sale, Adalbert Stănescu nu a făcut parte din echipă, din motive care au rămas necunoscute.

La Olimpiadă, echipa României a avut de înfruntat doi adversari superiori, Germania și SUA. În ciuda rezistenței opuse, România a pierdut ambele partide, 4:8 cu Germania și 3:6 cu SUA. Cele trei goluri marcate contra americanilor au aparţinut lui Török. Cu aceste două înfrângeri, echipa României a fost eliminată din competiţie.

Tot la Olimpiada de la Helsinki, Novak Jozsef, poreclit Bupși, a fost primul înotător din România care a participat la Jocurile Olimpice. El a concurat la proba de 100 m liber unde a terminat pe locul 26 din 61 de concurenți. Cu timpul realizat de 1:00,5 min, a ratat de puţin calificarea în semifinale.

MELBOURNE (1956)
Întors de la Olimpiada de la Helsinki, Hoszpodar Zoltan a continuat să se evidenţieze în competiţiile de înot și polo pe apă. Asta a făcut ca în 1956 să fie din nou selecţionat în echipa de polo pe apă a României care a participat la Olimpiada de la Melbourne, devenind astfel singurul sportiv de la ILSA care a participat la două Jocuri Olimpice. Trebuie însă menţionat faptul că în 1952 și 1956 el nu mai activa la ILSA, fiind deja transferat la CCA Bucureşti. Echipa olimpică a ocupat în clasamentul final un onorabil loc opt. Hoszpodar Zoltan a fost unul din cei patru componenţi ai echipei olimpice care au decis să nu se mai întoarcă în România.

ROMA (1960)
După ce s-a transferat la București pe la sfârșitul anilor 1940, Balint Adalbert, fostul jucător al echipei ILSA, a preluat conducerea selecționatei naționale de polo a României, o poziție de prestigiu pe care a deținut-o timp de aproape zece ani. În plus, Balint a antrenat și echipa CCA Bucharest. Sub conducerea sa, naționala României a progresat mult, înregistrând rezultate tot mai bune pe plan internațional. Cel mai mare succes al său ca antrenor l-a realizat în anul 1960, când a condus echipa României la un meritoriu loc cinci la Olimpiada de la Roma.

Succesele lui Novak Jozsef (1943-1957)

Mulţi dintre sportivii de la ILSA se antrenau și concurau în paralel la înot și polo, dar nimeni nu a egalat succesul realizat de Novak Jozsef în cele două discipline sportive, atât pe plan naţional, cât şi internațional. Primele sale succese ca și înotător au avut loc în 1943 și 1945, când a devenit campion naţional cu ştafetele de 4x100 metri liber ale clubului ILSA. Între anii 1947 şi 1955, perioada sa de vârf, Novak a participat la Olimpiada de la Helsinki, iar pe plan naţional a câştigat mai multe titluri de campion, stabilind și câteva recorduri naţionale, toate în stilul liber. Novak a fost un jucător de bază al Echipei de Aur și a fost selecționat de 30 de ori în echipa naţională a României. Și-a încheiat cariera sportivă în 1957 la clubul CCA Bucureşti. Novak a fost distins cu două titluri onorifice de Maestru al Sportului, unul pentru polo și unul pentru înot.

Două Margarete

Născută în 1931 în Timișoara, Wiener Margareta (Greti) a început înotul relativ târziu, la vârsta de patrusprezece ani. După numai trei ani, era deja campioană naţională de junioare cu ştafeta ILSA. Cunoscută pentru stilul ei neobişnuit, cu opt bătăi de picioare pe un ciclu de brațe, Wiener s-a specializat în probele de 100, 200 și 400 metri liber. În perioada ei cea mai de succes, 1948-1954, și-a adăugat la palmares încă şase titluri de campioană naţională și a reprezentat România în mai multe întâlniri internaţionale atât în țară cât și în străinătate. La începutul anilor 1950 s-a căsătorit cu poloistul Weinreich Lali, după care şi-a continuat cariera sportivă sub numele de Weinreich Greti. S-a retras din activitatea sportivă pe la mijlocul anilor 1950.

La vârsta de douăzeci de ani, spatista Reiser Margareta (Greti) a cîştigat primul ei titlu de campioană naţională. În următorii cinci ani a mai adăugat la palmaresul ei încă şapte titluri de campioană și a deținut câteva recorduri naţionale. La fel ca și Weinreich Greti, a fost şi ea selecţionată în echipa naţională a României, unde de multe ori erau coechipiere în aceeași ştafetă.

Cariera de Înotător a Viitorului Antrenor Lovas Peter

Născut în 1934, Lovas Peter a fost un specialist într-un stil de înot care nu se mai practică. Acest stil se numea fluture bras (brasse papillon în franceză), o combinaţie între tracţiunea de braţe a stilului fluture și picioare bras. Acest stil a fost popular la acea vreme, dar cu timpul, a fost înlocuit de stilul cunoscut azi sub numele de delfin. În 1949 și 1950, Lovas a câştigat două titluri de campion național și a stabilit un record naţional la proba de 200 metri fluture bras. Pe baza acestor rezultate, el a fost selecționat în echipa națională a României. În anul următor, Lovas Peter și-a doborât propriul său record naţional. În 1954, Lovas Peter s-a transferat la clubul armatei, CCA Bucureşti, unde și-a satisfăcut serviciul militar nu ca soldat, ci ca înotător. În 1956, la terminarea stagiului militar, a rămas în continuare în Bucureşti, unde în scopul pregătirii sale profesionale, a urmat cursurile prestigioasei Instituții de Cultură Fizică (ICF). După absolvire, s-a întors la Timișoara unde a preluat cârma echipei de înot. Prin excepţionala sa competenţă și dedicaţie, Lovas Peter a produs multe rezultate de valoare în anii 1960 și începutul anilor 1970.

Alţi Campioni din Perioada 1945-1949 și Anii 1950

Specializîndu-se pe distanţe lungi, craulistul Lucian Bagiu, poreclit Gub, a început să se remarce pe la mijlocul anilor 1940. În scurt timp a devenit unul dintre cei mai buni înotători în probele de rezistență și a fost selecţionat să reprezinte România la mai multe concursuri internaţionale. Din nefericire, cariera sa a avut un sfârșit neaşteptat. Pe la mijlocul anilor 1950, atât el cât și Adalbert Stănescu au fost înjunghiaţi în spate în cursul unei confruntări cu un grup de huligani. Cu plămânii compromişi datorită unei lovituri directe, Lucian Bagiu a fost nevoit să abandoneze înotul, în timp ce Stănescu s-a refăcut complet.

În jurul anului 1950, după ce a câștigat două titluri de campion național de juniori, Greiner Adolf (Dolfi) a fost cotat ca unul din cei mai promițători brasişti ai țării. Greiner a deţinut și recordurile naţionale ale României pe distanţele de 100 m și 200 m bras și a fost selecționat în echipa națională.

Spatistul Titi Schaed a câştigat patru titluri naţionale de juniori la probele de 100 și 200 m spate și, alături de Weinreich Lali, Titus Groza și Novak Jozsef, a facut parte din ştafeta de 4x100 m mixt care in anul 1946 a ocupat primul loc la campionatele naţionale.

Brasistul timişorean Mozes Simon, unul din cei doi fraţi Mozes, a avut o carieră scurtă, dar a făcut şi el parte din lotul naţional al României.

La începutul anilor 1950, tânărul timișorean Papa Iosif, poreclit Csöpi, s-a remarcat pe plan naţional atât ca înotător cât și ca jucător de polo. Succesele sale au atras atenția clubului militar CCA București, care l-a recrutat pentru satisfacerea serviciului militar. Ca membru al clubului CCA, Papa Iosif a câștigat un titlu de campion republican și a deținut un record naţional. După satisfacerea serviciului militar, a revenit la ILSA unde a continuat să joace polo până în a doua jumătate a anilor 1960.

ILSA Atrage Înotatori din Alte Oraşe

Titus Groza, poreclit Titu, a avut o viaţă scurtă, dar deosebit de dinamică. Activând de-a lungul carierei sale la trei cluburi românești (Târgu Mureș, ILSA Timișoara și CCA), Titus Groza a câștigat numeroase titluri de campion republican. La un moment dat, el deținea toate recordurile naționale la stilul liber, de la 100 metri până la 1500 metri. Născut la Târgu Mureş în 1927, Titu a fost nepotul lui Petru Groza, prim-ministru al României la acea vreme. Fiind o persoană deosebit de activă, Titu a mers la facultate în Uniunea Sovietică și Ungaria, având în același timp cariere sportive de succes în Ungaria și România. În 1949, Titu a obținut două titluri de campion național al Ungariei, ca membru al ștafetelor clubului Elöre din Budapesta. Tot în anul 1949, a ocupat locul trei la Jocurile Mondiale Universitare de la Budapesta în proba de 100 metri liber, devenind astfel primul înotător din România care a câștigat o medalie la un concurs de anvergură mondială. În aprilie 1952, înotând în bazinul de 33 de metri de la Floreasca, Titu a devenit primul înotător român cronometrat sub un minut în proba de 100 metri liber. Cinci luni după stabilirea acestui record, Titus Groza s-a stins din viață. Unii care l-au cunoscut personal susțin că Groza s-ar fi sinucis. Potrivit anunțului oficial, Titus Groza a decedat după o grea suferință.

Craulista Grellneth Edith, transferată la ILSA de la Oradea, a făcut şi ea parte din lotul naţional al României. Grellneth a deținut și câteva recorduri republicane și a reprezentat țara în competiții internaționale.

În 1949, Felix Heitz și Lisbeth Bock, doi înotători de frunte din Sibiu, s-au transferat la ILSA Timișoara. Beneficiind de prezența lui Lisbeth, echipa feminină de înot a clubului ILSA a ocupat locul întâi la campionatele naţionale. În plus, Lisbeth a câştigat şase titluri de campioană la probe individuale și ştafete. La bărbaţi, Felix Heitz a câştigat un titlu de campion naţional. După două sezoane petrecute în Timișoara, cei doi s-au întors la Sibiu.

Polo pe Apă După Epoca Echipei de Aur

În 1950, echipa de polo a fost obligată să activeze sub numele de Flamura Roşie, un nume în vogă în primii ani ai regimului comunist. După cinci sau șase ani, echipa și-a reluat bine cunoscutul nume de Industria Lânii.

Deşi echipa ILSA nu mai era o putere dominantă în polo-ul românesc, era încă suficient de puternică ca să poată concura cu succes cu echipele de polo din celelalte centre din ţară, în principal Cluj, Târgu Mureș, Oradea și Arad. În 1952 și 1953, ILSA s-a clasat în jumătatea de sus a clasamentului, dar fără ca să pericliteze echipele de vârf. Nereușind ca să înlocuiască pe jucătorii care s-au transferat la București, echipa tot mai bătrână a clubului ILSA a adoptat aproape exclusiv tactica de a pasa mingea lui Adalbert Stănescu, pe post de centru fix, sperând ca prin forța sa fizică el va reuși să marcheze în ciuda efortului apărătorului direct. Această strategie simplistă nu a produs rezultate bune.

Jucători noi, în majoritate crescuți în pepiniera proprie a clubului ILSA, au luat locul foștilor campioni. Din diferitele formații ale echipei de la mijlocul și sfirşitul anilor 1950 au făcut parte portarii Gheorghe Moga (Jorji) şi Molnar Andrei (Andriş) precum şi jucătorii Papa Iosif (Csöpi), Laszlo Ioan (Lina), Marin Man, Dinu Selegianu, Kuliner Lică și Nicolae Gavrilă.

În anul 1957, Octavian Iosim și Novak Jozsef au jucat ultimele lor meciuri cu echipa națională a României. De atunci, niciun alt jucător crescut la ILSA nu a mai fost selecționat ca să reprezinte România în competiții internaționale.

De-a lungul anilor, un număr mare de sportivi de la ILSA au devenit arbitri de polo licențiați, ca de exemplu Balint Adalbert, Freund Emerich, Adalbert Stănescu, Török Gabor, Weinreich Lali, Tiberiu Babeu, Alexandru Cinteanu și Ferdinand Gradl. Toți aceștia au condus cu success multe meciuri în prima și a doua divizie a polo-ului românesc. Ferdinand Gradl a funcționat și ca corespondent sportiv al ziarelor locale.

Demne de menţionat au fost şi echipele de polo de juniori, care pe la sfârşitul anilor 1950 și începutul anilor 1960 au avut, în diferitele lor alcătuiri, jucători talentaţi ca de exemplu Gerhard Götter, Robert Ladner, Lehrer Andrei (Bandi), Reuter Nikolaus (Csiki), Kai Rörich și Sergiu Morariu (Țulu), majoritatea lor fiind în paralel și înotători.

Török Gabor Pleacă de la Clubul ILSA

În anul 1955, un conflict personal între Adalbert Stănescu și Török Gabor a rezultat în plecarea neașteptată a lui Török de la ILSA, echipa ale căror succese s-au datorat într-o mare măsură muncii depuse de Török atât ca jucător, cât și ca antrenor. Pierderea unei personalități de calibrul lui Török a avut ca efect imediat accelerarea declinului echipei și în 1957, poloiștii de la ILSA au retrogradat în Divizia B, al doilea eșalon valoric al polo-ului românesc. În acea perioadă, în Divizia B erau prezente înca trei echipe de polo din Timișoara, și anume Locomotiva (CFR), Știința (Politehnica) și Voința, care se antrenau și jucau tot la bazinul ILSA.

Începând cu retrogradarea din anul 1957, echipa de polo a clubului ILSA s-a aflat fie în jumătatea de jos a clasamentului Diviziei A, luptând din greu ca să nu retrogradeze, sau în Divizia B, încercând să promoveze înapoi în Divizia A. Această situaţie a continuat timp de mai multe decenii, până la desființarea echipei în anul 1999.

În anul 1957, Adalbert Stănescu a devenit antrenorul jucător al echipei de polo, dar după un scurt timp a decis să-și încheie cariera de jucător. Norman Zoltan a continuat să joace în mod sporadic, ultimul său joc oficial având loc în 1960, când împlinise deja vârsta de 40 de ani.

Scurta Existență a Echipei Voința Timișoara

În anul 1955, imediat după plecarea sa de la ILSA, Török Gabor s-a legitimat la clubul Voința Timișoara, a cărei echipă de polo consta în majoritate din jucători tineri, cu puțină experiență competițională. În dublul său rol de antrenor și jucător, Török a reușit sa creeze o echipă redutabilă care în 1960 a promovat în Divizia A, în dauna echipei ILSA. Printre jucătorii de bază ai echipei Voința s-au numărat Alexandru Cinteanu, Kelemen Laszlo și Bernstein Ernö. În același an, Török Gabor, care chiar împlinise vârsta de 42 de ani, și-a încheiat cariera de jucător.

Cu scopul de a întări polo-ul timișorean, federația română de specialitate, împreună cu conducerile cluburilor Voința și ILSA, au hotărât ca cele două echipe să facă schimb de jucători, astfel ca noua-promovată Voința, antrenată tot de Török, să includă pe cei mai buni jucători timișoreni. Toți ceilalți poloiști urmau să facă parte din echipa ILSA, antrenată de Stănescu și continuînd să joace în Divizia B. Este foarte posibil că acest plan să fi fost inițiat de autoritățile locale. Planul însă nu s-a materializat: din motive care au rămas necunoscute, clubul Voința s-a desființat înca înainte de începerea primului lor sezon în Divizia A, Török s-a retras și jucătorii cei mai buni de la Voința s-au transferat la ILSA. Astfel întărită, echipa ILSA a reușit să promoveze în Divizia A.

Polo pe Apă in Anii 1960

În prima jumatate a anilor 1960, fostul portar al Echipei de Aur, Norman Zoltan, a activat ca antrenor al echipei de polo de juniori.

Alături de veteranii Kelemen Laszlo, Papa Csöpi și Laszlo Lina, echipa de polo de la începutul anilor 1960 a avut în componența sa și pe jucătorii Alexandru Cinteanu (poreclit Cinti), Bernstein Ernö, Reuter Nikolaus (Csiki), Kai Rörich și Ladanyi Francisc (Puki). În următorii ani, echipa a fost întărită cu câţiva jucători mai tineri, printre care s-au numărat Radu Băncilă, Roth Andrei (Drişi), Toth-Somoray Peter, Tibi Brătianu, Böhm Gyuri (Jean), Kugel Matei și portarii Koch Roderich (Coco), Goldstein Peter și Weiszpecher Ladislau. Doi dintre ei, Weiszpecher şi Toth-Somoray, au continuat să activeze la ILSA timp de încă două decenii.

Tânărul înotător și poloist Alexandru Cintian a început să se remarce în anul 1955. De la începutul carierei sale, atât presa sportivă, cât și majoritatea celor de la ILSA, au preferat ca să-l cheme Cinteanu, un nume care s-a lipit de el de-a lungul întregii sale cariere de jucător și antrenor. În anul 1958 a fost recrutat de Dinamo București, echipa care în același an a câștigat campionatul național de polo. Revenit la Timișoara, Cinteanu s-a legitimate la clubul Voința, iar mai târziu, în anii 1960, a devenit golgheterul echipei ILSA. După ce s-a retras ca jucator, a antrenat echipa de polo a clubului ILSA timp de aproximativ zece ani.

Înlocuirea Temporară a Antrenorului Stănescu

În vara anului 1967, cotidianul Sportul Popular, un ziar de circulație naţională, a publicat un articol deosebit de critic la adresa conducerii echipei de polo și în special a antrenorului Adalbert Stănescu. Ca urmare a acestui articol, autoritățile sportive locale, împreună cu conducerea clubului Industria Lânii, au decis ca Stănescu să fie înlocuit cu Török Gabor. Deși era deja retras, Török a acceptat noua sa poziție și a început să lucreze cu echipa. Această schimbare însă nu a durat mult, și la începutul sezonului 1968, Adalbert Stănescu era din nou la cârma echipei de polo.

Pe la sfârşitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, au avut loc câteva întâlniri bilaterale cu Anilana Lodz (Polonia), Sigurnost Pančevo (Serbia) și BVSC Budapesta (Ungaria), cu jocuri atât la Timișoara cât și în deplasare. Dacă cu echipele din Polonia şi Serbia disputele erau echilibrate, echipa maghiară s-a dovedit a fi prea puternică pentru ILSA. În aceeaşi perioadă, ILSA a găzduit echipe din Leningrad (azi Sankt Petersburg, Rusia), Karl Marx Stadt (azi Chemnitz, Germania) și Kikinda (Serbia).

Primii Campioni de Înot ai Anilor 1960

Cu competentele programe de antrenament ale lui Lovas Peter, înotătorii de la ILSA au atins din nou un nivel de vârf pe plan naţional. Gerhard Götter (stilul liber) Robert Ladner (liber), Codruța Sala (delfin și liber), Doina Penţia (bras) şi Baneth Ivan Peter (liber, distanţe scurte și lungi) au cucerit titluri de campioni naţionali. Codruța Sala a detinut câteva recorduri naţionale și a facut parte din echipa reprezentativă a României. Spatistul Florian Sala, fratele Codruţei, a fost selecţionat în lotul de speranțe al României. Peste câțiva ani, Codruța Sala și Doina Penţia au devenit antrenoare de înot, rămânând astfel conectate cu disciplina sportivă care le-a consacrat.

În mod surprinzător, Baneth a abandonat înotul în 1964 și s-a alăturat echipei timişorene de pentatlon modern, devenind în următorii doi ani unul din cei mai buni sportivi ai României în această ramură sportivă.

Ascensiunea lui Koszta Ladislau

La începuturile anilor 1960, punctul culminant al întrecerilor locale de înot erau probele de bras. La această disciplină se formase un grup de brasişti de valori sensibil egale, cu toții de nivel naţional, și anume Koch Roderich (Coco), Radu Băncilă, Böhm Gyuri, Marcovici Ladislau (Laci) și Koszta Ladislau (Laci), care se luptau pentru supremația locală. Această rivalitate a fost decisă în mod convingător în 1964, când Koszta Ladislau s-a impus în mod detașat. În același an era deja cotat ca fiind cel mai bun brasist din ţară, o poziție pe care a menținut-o până în 1972, când s-a retras din activitatea sportivă. La rândul său, Marcovici Laci a fost de-a lungul anilor 1960 unul din brasiștii cei mai buni din țară.

La începutul carierei sale, Koszta Laci a fost antrenat de către Titi Schaed. În 1963 a început să se antreneze cu Lovas Peter. Asocierea lor a fost deosebit de fructuoasa, culminand cu participarea celor doi la Olimpiada de la Mexico City în anul 1968.

În clipa în care Koszta Ladislau a devenit cunoscut pe plan național, presa românească de circulație națională i-a dat numele de Vasile Costa, fără acordul său. De-a lungul întregii sale cariere, acest nume inventat a apărut în ziare de sute de ori.

Cele mai palpitante curse ale finalelor campionatelor naţionale din perioada de mijloc a anilor 1960 au fost acele în care Koszta Ladislau se întâlnea cu cel mai puternic adversar al său, bucureşteanul Angel Șopterian. În aceste curse, Koszta a avut de luptat nu numai cu un adversar de valoare, ci și cu lipsa de obiectivitate a arbitrilor bucureşteni, care s-au făcut că nu văd bătăile de picioare delfin, pe atunci neregulamentare, pe care Șopterian le executa după fiecare întoarcere.

Koszta Participă la Olimpiada de la Mexico City

În 1968, fiind într-o formă de vârf, Koszta și-a corectat propriile sale recorduri naţionale la probele de 100 și 200 m bras. Recordul său la 100 metri (1:08,50) a rezistat timp de optsprezece ani.

În 1968, Koszta Ladislau a participat la Jocurile Olimpice de la Mexico City, împreună cu antrenorul său, Lovas Peter. Koszta a ocupat remarcabilul loc 11 în proba de 200 metri bras și s-a calificat în semifinalele cursei de 100 metri bras. În timp ce presa română vorbea despre participarea olimpică a lui Vasile Costa, documentele oficiale ale Olimpiadei au consemnat faptul că Comitetul Olimpic Român l-a înscris sub numele său adevărat, Koszta Ladislau.

De-a lungul anilor săi de succes (1964-1972), Koszta Laci a reprezentat România în nenumărate competiții internaționale, ceea ce i-a dat posibilitatea de a călători prin toată Europa și nu numai. Printre rezultatele sale cele mai bune se numără calificarea în semifinalele Campionatelor Europene de natație, precum și câștigarea a trei medalii de aur la două ediții ale Jocurilor Balcanice. La Jocurile Mondiale Universitare care s-au desfășurat în Italia în 1970, Koszta s-a clasat pe locurile 4 și 6 în cursele de 100 și 200 metri bras. Pe plan intern, Koszta a continuat să adune titluri de campion republican, dominând probele de bras cu autoritate până la sfârșitul anului 1972, când s-a retras din activitatea sportivă. Un sportiv întradevăr exceptional, Koszta a fost cel mai de succes înotător din lunga istorie a bazinului ILSA.

În 1969 i s-a acordat titlul onorific de Maestru al Sportului, iar în 1972, a făcut parte dintr-un grup de sportivi de elită care a dus flacăra olimpică prin Timișoara, în drum spre München, destinația finală a flăcării.

Pentru câţiva ani, în perioada anilor 1960, Stelian Mociuschi a antrenat un grup de înotători care a concurat cu succes limitat împotriva grupei antrenate de Lovas Peter.

Fraţii Rolik, Doi Maeștri ai Sportului

Craulistul Rolik Francisc (Feri) a fost, după Koszta, înotătorul cu cele mai mari succese în anii 1960. Antrenîndu-se deosebit de intens, el a câştigat mai multe titluri de campion republican și a reprezentat România în diverse concursuri internaţionale. În 1969, ca și coechipierul său Koszta, Rolik Feri a fost onorat cu titlul de Maestru al Sportului, a doua distincţie, ca și importanţă, în sportul românesc. În 1970, Rolik Feri a abandonat înotul și s-a alăturat echipei de pentatlon modern în care activa și Baneth Peter. Practic peste noapte, Rolik a devenit unul dintre cei mai buni pentatlonişti din ţară, fiind cooptat și în echipa naţională. În 1975, la fel ca și Baneth, s-a refugiat în Germania.

Antrenamentul intensiv de-a lungul anilor a făcut ca Alexandru Deac, la sfirşitul anilor 1960 și începutul anilor 1970, să devină unul dintre cei mai buni înotători din ţară în stilul delfin și în probele de mixt individual. Pe lângă titlul de campion naţional cu ştafeta, Deac a obţinut mai multe locuri doi și trei în probele individuale ale campionatelor naţionale.

În 1967, ştafeta de 4x200 metri liber antrenată de Lovas Peter și compusă din Rolik Carol, Böhm Gabi, Rolik Feri și Alexandru Deac, a obţinut titlul de campioană naţională de juniori.

Concurând în noul bazin acoperit al Complexului Olimpic din Bucureşti, ştafeta de 4x100 m mixt compusă din patru studenți de la Politehnica Timișoara, și anume Vladimir Belea (spate), Koszta Laci (bras), Alexandru Deac (delfin) și Rolik Feri (liber), a câştigat primul loc la Campionatele Internaţionale Indoor ale României. Acest eveniment sportiv a adunat la start înotători din mai multe ţări europene.

În 1970, spre surprinderea tuturor, în timpul unei excursii în Austria, Lovas Peter a decis să nu se mai întoarcă în ţară, stabilidu-se ulterior în Germania, la Freiburg. Aici și-a continuat cu succes cariera de antrenor până la prematura sa încetare din viaţă în anul 2001.

După plecarea lui Lovas Peter, Rolik Carol (Karcsi) a continuat să se antreneze cu sârguință şi a reuşit să ajungă unul dintre cei mai buni înotători ai României. Specializat în probele de 100 m și 200 m delfin, Carol a câştigat două titluri de campion naţional și a ocupat de mai multe ori locurile doi și trei tot la campionatele naţionale. Fiind selecţionat în echipa naţională, Rolik Carol a reprezentat România în mai multe concursuri internaţionale care au avut loc la începutul anilor 1970 atât în ţară cât și în străinătate. Multiplele rezultate bune pe care le-a obţinut i-au adus, ca și fratelui său mai mare, Feri, titlul de Maestru al Sportului. Din nefericire, această perioadă este marcată și de tragicul deces al lui Rolik Gyuri, al treilea dintre fraţii Rolik, și el un înotător și pentatlonist talentat.

ILSA Își Acoperă Bazinul

În anul 1970, bazinul de înot în aer liber al fabricii ILSA a fost transformat într-unul acoperit, ceea ce a permis ca, pentru prima dată în istoria orașului, antrenamentele să se desfășoare pe tot parcursul anului într-un bazin regulamentar. Timp de încă câțiva ani, ILSA a continuat să fie unica bază sportivă a orașului unde s-au putut desfășura antrenamente și concursuri de înot și polo.

Două Campioane de Înot Devenite Antrenoare

Postul de antrenor rămas vacant în 1970 după plecarea lui Lovas Peter, a fost preluat de Codruța Sala-Paraschiv, fosta înotătoare, ea insăşi o antrenoare acreditată.

În anul 1971, Doina Penţia, o recentă absolventă a prestigiosului Institut de Educație Fizică și Sport din București, a inceput să antreneze la ILSA în paralel cu Codruța Sala, lucrând în special cu înotători mai tineri. Ca și Codruța, Doina Penţia a fost o înotătoare de succes în echipa antrenată de Lovas Peter, câstigand un titlu de campioană naţională în anul 1964.

În 1975, la scurt timp după deschiderea noului bazin din zona Circumvalaţiunii, Codruța Sala și o mare parte a echipei sale de înot s-au mutat la noul bazin, pe când Doina Penţia a continuat să antreneze la ILSA timp de încă câţiva ani. După cum s-a dovedit, ea a condus ultimul program de înot la bazinul ILSA.

Familia Toth

Încurajate cu pasiune de mama lor, cei patru copii ai familiei Toth, Nandor, Andrei, Timea şi Diana, au învăţat să înoate la ILSA încă de mici copii și la vârsta de numai cinci ani deja participau la concursuri oficiale. De-a lungul anilor, cei patru frați și surori au facut parte din echipele antrenate de Codruța Sala-Paraschiv și Doina Penţia.

În 1975, Andrei, Timea și Diana s-au mutat la noul bazin din zona Circumvalaţiunii. Nandor a rămas la ILSA, continuându-și activitatea sportivă în cadrul echipei de polo pe apă. Timea a devenit o delfinistă de excepție, câştigând mai multe titluri de campioană a țării și dețînând și câteva recorduri naționale. A reprezentat România în diverse competiții internaționale. Andrei, poreclit Heky, a cucerit şi el mai multe titluri naționale în probele de bras, a deţinut recorduri naţionale și a fost component al echipei naționale de înot. Diana, cea mai tânără din familia Toth, a fost și ea o înotătoare de nivel naţional, iar Nandor a continuat să joace polo la ILSA până la sfârșitul anilor 1980.

Când a împlinit vârstă de douăzeci de ani, Toth Timea a emigrat în Israel. La vârstă de 22 de ani a reprezentat Israelul la Olimpiada de la Barcelona, devenind astfel ultima participantă olimpică a înotului timișorean.

Ultima Generaţie de Campioni de Înot Produși la Bazinul ILSA

Sub îndrumarea competentă a noilor antrenoare Codruța Sala-Paraschiv și Doina Penția, câțiva tineri înotători au atins rezultate superioare pe plan național și chiar internațional.

Spatista Karin Parutsch și-a început cariera în 1968, fiind antrenată la început de către Lovas Peter, iar după plecarea sa din țară, de către Codruța Sala-Paraschiv. În anul 1970, a avut a patra cea mai bună performanţă din ţară la 200 metri spate, deşi era de departe cea mai tânără înotătoare din lista. Peste doi ani, în 1972, i s-a decernat titlul de Maestra a Sportului și a fost selecționată în echipa naţională a României. În anul urmator, Karin a câştigat medalia de aur la Jocurile Balcanice care s-au desfăşurat la Bucureşti și a devenit și campioană republicană la 100 metri spate. Dupa aceste succese, Karin s-a transferat la Bucureşti unde a început să se antreneze cu echipa naţională. În 1975, s-a retras brusc din activitatea sportivă, când a înţeles că autorităţile române nu-i vor aproba ieșirea din țară cu echipa naţională.

În prima parte a anilor 1970, tinerii înotători Daniela Roşca, Holger Habetler, Kerezsi Ildiko și Aurica Stern, au câştigat mai multe titluri de campion naţional. În aceeași perioadă, ștafeta compusă din Christine Seidl, Areti Costa, Charlotte Cioclei și Carmen Alexe a rămas neînvinsă pe plan național timp de trei ani. În 1974 și 1975, Gross Ladislau, un înotător din echipa de copii antrenată de Doina Penţia, a câştigat trei titluri naţionale în probele de 50 m liber, 50 m delfin și 100 m delfin.

În 1972, craulista Carmen Alexe a devenit campioana țării în proba de 100 metri liber, anunțându-se ca una din talentele promițătoare ale natației românești. În timp ce încă înota la ILSA, Alexe a fost selecţionată în lotul naţional, dar după o vreme s-a transferat la clubul Dinamo din capitală. La vârsta de nici nouăsprezece ani, i s-a acordat titlul onorific de Maestră a Sportului. În 1982, paticipând la un concurs internaţional în Iugoslavia, Carmen Alexe a decis să nu se mai întoarcă în ţară, stabilindu-se în final în Statele Unite.

Incepându-și ascensiunea pe la mijlocul anilor 1970, înotătoarea Christine Seidl a devenit una din cele mai bune brasiste din ţară, a deţinut câteva recorduri naţionale și a reprezentat România în mai multe concursuri internaţionale. În 1981, la Campionatele Mondiale Universitare ţinute la Bucureşti, Seidl s-a calificat în finala probei de 100 m bras. Pentru realizările ei, i s-a acordat titlul onorific de Maestră a Sportului. Liselotte Seidl, sora mai mare a Christinei, a fost și ea o înotătoare de nivel naţional.

Doi prieteni buni și deseori și colegi de cameră, delfinistul Friedman Alexandru și brasistul Szabo Gabriel, au avut într-un fel cariere asemănătoare. Amândoi au câştigat în anii 1970 mai multe titluri naţionale, apoi în anii 1980, fiind în acelaşi timp selecţionaţi în lotul național, și-au satisfăcut stagiul militar făcând parte din echipa de înot a clubului Steaua Bucureşti.

Mirela Lupu a început să înoate în 1975. După numai doi ani, a câștigat primul ei titlu de campioană națională, la 100 metri bras, și a fost selecționată în echipa României, împreună cu încă trei înotători din Timișoara, Toth Andrei (Heky), Christine Seidl și Carmen Alexe. În anul 1979, la campionatele republicane care s-au desfășurat la Brăila, Mirela a devenit multiplă campioană a țării, clasându-se pe primul loc în două probe de bras și două de mixt individual. La același campionat, a urcat pe podium încă de opt ori, la celelalte opt probe la care a mai concurat. Cu echipa României, Mirela a participat la mai multe concursuri internaționale care au avut loc în țară precum și în străinătate. S-a retras din activitatea sportivă în 1983.

În 1980, Cerasela Ivașcu a câştigat proba de 100 m liber la campionatele naţionale, ocupând și câteva locuri doi și trei. Demne de menționat sunt și rezultatele obținute de Diana Dăncescu și Diana Rogobete. Mihai Lisețchi, un alt înotător a cărui carieră a început în acea perioadă, a devenit ulterior iniţiatorul Clubului de Înot Masters Timișoara.

Szuhanek Gyuri, un Sufletist de Excepție

Înotătorii de la ILSA au fost sprijiniți de-a lungul deceniilor de către Szuhanek Gyuri, care pe lânga aspectul sportiv, s-a ocupat și de organizarea deplasărilor (transport și cazare) și supravegherea tinerilor înotători. Fiind un antrenor acreditat, Szuhanek a lucrat cu un număr foarte mare de înotători tineri, având astfel un rol în dezvoltarea multor viitori campioni de înot. Pe lângă toate acestea, Szuhanek a funcționat și ca reporterul de natație al ziarelor locale.

Sfârşitul Activităţilor de Înot la Bazinul ILSA

Începutul anilor 1980 a însemnat sfârşitul activităţilor de înot la bazinul istoric şi plin de tradiţii al clubului ILSA. Din motive financiare, grupurile de înot antrenate de Doina Penţia şi Szuhanek Gyuri au fost nevoite să se mute la bazinul din zona Circumvalaţiunii. Din acel moment, polo-ul pe apă a rămas singurul sport care a continuat să fie practicat la vechiul bazin.

Alexandru Cinteanu la Cârma Echipei de Polo

În anul 1973, Adalbert Stănescu a pus capăt carierei sale de antrenor, atribuţiile sale fiind preluate de fostul jucător Alexandru Cinteanu. Sub conducerea acestuia, echipa de polo a continuat să se antreneze și să joace la vechiul bazin. În dorinţa de a reveni în prima divizie, noul antrenor a introdus în sezonul de iarnă un program intensiv care a constat din două antrenamente pe zi. Antrenamentele de dimineață erau bazate pe exerciţii specifice de înot, iar seara se lucra cu mingea precum şi cu exersarea de scheme tactice în condiții de joc. Cel mai mare success l-a obținut către sfârșitul carierei sale de antrenor, când echipa de polo, recent promovată în Divizia A, a realizat rezultate surprinzător de bune.

Bazinul acoperit al clubului ILSA a atras atenţia echipei de polo pe apă din Kikinda (Serbia). În timpul sezonului de iarnă, jucătorii acestei echipe s-au deplasat de mai multe ori la Timișoara, unde s-au antrenat împreună cu echipa ILSA, spre beneficiul ambelor echipe. În această perioadă, ILSA a participat și la diferite turnee internaţionale de polo organizate la Budapesta și Praga.

Intărită cu câţiva jucători tineri crescuți în Timișoara, ca de exemplu portarul Virgil Balint și jucătorii Caius Solovan și Toth Nandor, echipa ILSA a continuat să joace în Divizia B, având ca adversari echipe din Bucureşti, Cluj, Oradea, Arad și Târgu Mureş. Meciurile cu echipa din Târgu Mureş erau cele mai disputate, datorită unei rivalităţi începute cu mulţi ani în urmă.

Deschiderea bazinului din zona Circumvalațiunii în 1975, a cauzat reducerea numărului de înotători activi la ILSA, ceea ce a însemnat și limitarea sursei de tinere talente pentru completarea echipei de polo. Având puțini jucători noi care să-i înlocuiască pe Radu Bancilă, Ladanyi Francisc, Roth Andrei și toți ceilalți veterani retrași din activitatea sportivă, echipa de polo a avut în continuare probleme cu lărgirea lotului din pepiniera proprie.

Deteriorarea treptată a standardului de viaţă în România a făcut ca mulți jucători valoroşi din ţară să vină la Timișoara, un oraş care le oferea condiţii mai bune de trai. În anul 1983, lotul echipei ILSA s-a lărgit cu câțiva jucători noi veniți, printre care Marian Sterpu, Adrian Munteanu și Nicolae Andreescu, toți trei de la Rapid București, Constantin Manea de la Progresul București, Petru Todoruț (tot un bucureștean, fost portar al echipei naționale de juniori) și Emil Fărcuță, un tânăr talentat transferat pentru doi ani la ILSA de la Crișul Oradea. Constantin Manea a preluat și funcția de antrenor al echipei de juniori.

În anul 1983, echipa antrenată de Alexandru Cinteanu a promovat în Divizia A, unde s-a menținut timp de mai mulţi ani.

Iuliu Olac, Ultimul Antrenor al Echipei de Polo

Dupa terminarea sezonului 1983, postul de antrenor principal al echipei de polo a fost preluat de un nou venit, Iuliu Olac, fost jucător al echipei naţionale şi al clubului Rapid Bucureşti.

Diferitele alcătuiri ale echipei în anii 1980 au mai cuprins, printre alţii, pe veteranii Toth-Somoray Peter și Weiszpecher Laci, amândoi fiind în echipă încă din anii 1960, trei foşti campioni de înot (Friedman Alexandru, Gross Ladislau și Szabo Gabriel) precum și jucătorii Vasile Grecu, Toth Nandor, Kosar Dezideriu, George Ivănescu, Harald Ziegler, Emil Tschiltsche, Adrian Lederer (Ledi), Arthur Wachter, Gheorghe Stoenescu, Șerban Deşliu și Boros Peter.

Pentru echipa de polo, anii 1980 au fost relativ fructuoși. Cluburile de top din România câștigau meciurile lor cu ILSA, dar cu o diferență mai mică decât în trecut și, ocazional, echipa își surprindea suporterii învingând cluburi mai puternice, cum ar fi Steaua și Progresul, ambele din București.

De-a lungul anilor 1980, golgheterii echipei au fost Marian Sterpu și Emil Fărcuță. În anul 1984, într-un meci de campionat, Fărcuță a marcat 12 goluri. În anul 1985, dupa cele doua sezoane jucate la Timișoara, Emil Fărcuță s-a întors la Oradea unde a continuat sa joace până în anul 1989. Dupa ce s-a retras din activitatea sportiva, a fost decorat cu titlu onorific de Maestru Emerit al Sportului.

În 1985, după cinsprezece ani de funcţionare continuă, clădirea în incinta căreia se afla bazinul a fost supusă unor lucrări de reparaţii capitale. Cu această ocazie a fost reînnoit şi sistemul de încălzire, care însă a funcţionat destul de rar din cauza lipsei de combustibil.

Cuprinzând mulți jucători tineri pe lângă experimentații Marian Sterpu, Friedman Alexandru și Petru Todoruț, echipa de polo de la începutul anilor 1990 a continuat să lupte pentru a promova în liga de vârf a polo-ului românesc. Acest deziderat s-a realizat în anul 1994, când echipa antrenată de Iuliu Olac a devenit una din cele opt echipe care formau Superliga Națională (fosta Divizie A).

1999 - Sfârşitul Unei Ere

Lipsa de sponsori, precum și dificultățile financiare ale fabricii, au secat fondurile echipei de polo, și ca urmare, mai mulți jucători au părăsit clubul. Echipa de polo a primit încă o lovitură când bazinul ILSA a pierdut dreptul de a găzdui meciuri oficiale de campionat, pentru că dimensiunile sale nu mai corespundeau cu prevederile noilor standarde ale federației de polo.

Pentru a supraviețui, echipa ILSA a fuzionat cu Dinamo Oradea, o altă echipă aflată în dificultate. Jucând sub numele de ILSA-Dinamo, tânăra echipă antrenată de Iuliu Olac a fost nevoită să joace toate întâlnirile „de acasă” la Oradea. Portarul Petru Todoruț, care depășise deja vârsta de treizeci de ani, era de departe cel mai experimentat jucător al echipei.

În martie 1999, ILSA-Dinamo a încheiat prima fază a campionatului național de polo cu o victorie, învingând echipa bucureșteană Sportul Studențesc. Cu acest rezultat, ILSA-Dinamo a terminat pe locul șapte din cele opt echipe participante, urmând să joace într-un turneu pentru locurile 5-8.

Fără supportul financiar al fabricii, echipa de polo nu s-a prezentat la turneu, jucătorii de polo au intrat în vacanță iar echipa nu s-a mai reunit. Astfel s-a consemnat sfârșitul unui club odată înfloritor.